Remember – Prof. C. Panfil

Prof. dr. Radu E. SESTRAŞ

(Gândurile unui fost student şi doctorand,

la omagierea Profesorului Costică PANFIL)

Prof. dr. doc. Costică PANFIL – creator şi formator de şcoală

 

           Şcoala şi vocaţia unor dascăli pot avea efecte magice asupra unor minţi tinere, avide de cunoaştere şi într-o căutare febrilă a adevărurilor lumii, a “Eu”-lui personal, a formării personalităţii, caracterului, spiritului… Ani la rând, am rememorat cursurile profesorului Panfil… “Orice fiinţă umană se formează şi se dezvoltă dintr-o celulă iniţială, ou sau zigot. Ea reuneşte “zestrea” ereditară a celor doi părinţi într-o configuraţie genică nouă, o “constelaţie unică de gene”… Omul este produsul, rezultanta interacţiunii permanente dintre cele două “forţe”, ereditatea şi mediul, care condiţionează ansamblul structurilor şi funcţiilor sale vitale…”.

          Este curios că, dintre numeroasele amintiri legate de Profesorul Costică Panfil, multe datând din perioada studenţiei, cea mai pregnantă îmi rămâne una de după absolvirea facultăţii, la câţiva ani după ce l-am cunoscut şi l-am apreciat, alături de colegii mei, ca unul dintre marii profesori cu care am avut şansa să învăţăm.

          Eram tânăr cercetător la Staţiunea Horticolă Cluj (SCDP) şi, în perspectiva înscrierii la doctorat, emoţionat, l-am căutat pe ‘Domnul Profesor’ la universitate, în speranţa că va accepta să mă primească la concurs şi să mă coordoneze în elaborarea tezei. Era vară, vacanţă…, şi am răsuflat oarecum uşurat când laboranta, foarte bucuroasă că recunoaşte un fost student, mi-a spus că profesorul nu este… Momentul de euforie n-a durat prea mult, întrucât doamna, după ce s-a edificat în legătură cu vizita mea, foarte binevoitoare, a luat legătura telefonic cu profesorul, fără să ţină seama de insistenţele mele de-a nu-l deranja… După discuţie, mi-a dat adresa domniei sale, de pe strada Mărului, spunându-mi că profesorul îmi acordă o întrevedere…

          Panta dinspre centrul oraşului spre casa profesorului mi s-a părut o mică Golgotă, casa ca un mic castel vechi înconjurat de vegetaţie, cu plante diverse, amestecate, lăsate să crească liber, flori, pomi, meri cu ramuri lungi şi frunze arse de soare… Mi-a deschis menajera. Profesorul era acasă, am fost poftit în living şi mi s-a spus să-l aştept puţin…  N-am să uit niciodată emoţiile aşteptării, noianul de gânduri şi sentimente, retrospectiva studentului care-şi diviniza dascălul… Eram în casa profesorului, a celui care încă în perioada studenţiei mele era recunoscutul savant cu “Întrebări şi răspunsuri din genetică (…)”, numit de către studenţi ‘docentul’ geneticii româneşti (apropo de una dintre cărţile sale şi de faptul că era unul dintre cei doi docenţi ai universităţii…). Mă aflam într-o casă care impunea linişte şi respect, inducea simplitate şi măreţie, nu atât prin grandoare, cât prin starea şi senzaţia că era ‘cetatea spirituală’ a unei familii de adevăraţi intelectuali, oameni de cultură, ‘aristocraţi’ ai ştiinţei şi intelectualităţii Clujului… (Ulterior, cunoscând-o şi pe Doamna Panfil, profesor de limbi străvechi la Universitatea Babeş-Bolyai, sentimentul s-a transformat în evidenţă şi convicţiune).

          Când a apărut profesorul, emoţiile erau la maximum! Era într-un halat simplu, de satin, însă ţinuta sa mi-a dat mai mult senzaţia unui amfitrion de sorginte romană, decât a unui academician sau literat. A intrat în linişte, m-a privit şi-am simţit imediat că a perceput întocmai starea mea sufletească. Mi-a întins mâna, a zâmbit fin, deschis, uşor ironic: “Îţi mai aminteşti că te-am prins la un curs, în timp ce ascultai, în ultima bancă, un meci de fotbal la radio, împreună cu prietenul tău, Cotârlă? ”. Brusc, toate emoţiile mele s-au risipit, aveam aer, parcă şi camera devenise dintr-o dată mai largă şi luminoasă: “Da, Domnule Profesor, ne-am cerut scuze atunci, era un meci important pentru ‘U’ Cluj, şi voiam să aflăm rezultatul… Ne-aţi spus că învăţătura este mai importantă decât un meci de fotbal!…”.

          Au urmat anii de doctorantură, trecerea din cercetare în învăţământ, anii în care ca asistent şi şef de lucrări am muncit, am învăţat, m-am format în acelaşi spaţiu din universitate în care a activat profesorul. Chiar dacă se retrăsese din activitate, era şi îl simţeam mereu alături, cu sfaturi, îndrumări, îndemnuri, încurajări. În această relaţie era şi un fel de presiune, constantă, continuă, dar nicidecum deranjantă, ci dimpotrivă, încurajatoare, care mă stimula, îmi dădea putere, speranţă şi optimism. ‘Spaţiul’ profesorului mă obliga, dar mă şi inspira. Nici nu se putea altfel, Clujul devenise un centru recunoscut în genetica şi ameliorarea plantelor din România. Recunoaşterea şi somitatea geneticianului Panfil au crescut odată cu şcoala formată de marele profesor. Mircea Savatti, Marin Ardelean, Constantin Botez au devenit profesori foarte cunoscuţi şi respectaţi în domeniul geneticii şi ameliorării plantelor. Aceştia au devenit, la rândul lor, formatori şi creatori…

          Zilele trecute, în ultima parte a lunii aprilie, 2013, pe terasele din plantaţiile universităţii erau acţiuni de mare amploare, în care sute de studenţi sădeau pomi, arbuşti fructiferi şi viţă de vie pentru noile plantaţii didactico-experimentale ale universităţii… O primăvară superbă, o nouă trezire la viaţă a naturii, tineri frumoşi, inteligenţi, harnici, o nouă faţă – pagină a universităţii… Domnul Dr. Mihail Jidav, cunoscut cercetător şi creator de noi soiuri la SCDP Cluj, retras din activitate, aflat în vizită prin universitate, a rămas uimit de efervescenţa şi ardoarea cu care studenţii lucrau şi-şi manifestau dorinţa de a învăţa şi de a participa la lucrări… “Domnule Profesor, ceea ce văd mă bucură şi-mi dă speranţă… Vă doresc ca aceşti studenţi să devină ingineri şi oameni buni, şi să-şi vadă profesorii aşa cum îi vedeam noi, pe vremuri: ca pe adevăraţi zei”. Mi-am amintit de efectul benefic pe care l-a avut doctorul Jidav asupra mea, când, tânăr inginer, am ajuns în cercetare (şi-aveam nevoie atât de mult de orice suport…)… I-am mulţumit pentru gânduri, şi-am zâmbit în sinea mea… Niciodată nu mi-a trecut prin minte cum mă vor vedea studenţii peste ani. Întotdeauna m-am gândit dacă ceea ce fac e bine… Dacă îmi respect misiunea de cadru didactic, de Om, de intelectual. Dacă în afară de inteligenţă, profesionalism, onestitate, corectitudine, pun suflet, dorinţă de Bine, Adevăr şi Frumos în ceea ce fac. Dacă am puterea să trec peste lucrurile ‘mărunte’ (cum spunea profesorul, fără să-mi explice, însă, care sunt acelea…).

          Oare în trecut au fost profesorii ‘zei’ pentru studenţi? L-am admirat şi preţuit nu numai pe profesorul Panfil, ci şi pe continuatorii acestuia, profesorii Ardelean, Savatti, Botez… Am învăţat multe de la toţi, dar şi de la cei din jurul lor… La fel, l-am apreciat pe doctorul Jidav nu numai pentru cunoştinţele sale ştiinţifice, cultura sa, limbajul elevat şi livresc, ci şi pentru omenia şi generozitatea sa… După întâlnirea de zilele trecute, mi-am dat seama că dr. Jidav a fost nu numai studentul, ci şi unul dintre doctoranzii profesorului Panfil…

          Oare, în trecut, au fost profesorii ‘zei’?…

           Cluj-Napoca, aprilie 2013