Remember – Prof. Grădinariu

Prof. dr. Radu E. SESTRAŞ

(Gândurile unui prieten şi modestul său omagiu pentru Profesorul Gică GRĂDINARIU)

Prof. dr. Gică GRĂDINARIU – prieten, OM, creator şi formator de şcoală

          Am străbătut ani la rând drumul de la Cluj la Iaşi, cu dorinţa şi nerăbdarea de-al reîntâlni pe dragul şi marele meu prieten, profesorul Gică Grădinariu, renumitul decan al horticulturii ieşene…

          Oare când l-am întâlnit pentru prima dată? Oare cum ne-am apropiat? Cum mi-a devenit unul dintre cei mai dragi oameni din viaţă? Cum am avut senzaţia că l-am cunoscut şi am fost prieteni dintotdeauna? E interesant că aceleaşi sentimente le-a avut de la început pentru el şi Adriana, soţia mea.

          Cât de săracă este viaţa fără un astfel de prieten… Şi totuşi, ce frumoasă e viaţa doar cu reveria, cu amintirea frumoasă a unui astfel de om, a clipelor petrecute împreună, a discuţiilor şi împărtăşirii ideilor, gândurilor, aspiraţiilor, împlinirilor…, sau a ‘ceea ce va fi’…

          Câtă dreptate avea Jorge Luis Borges:

          “Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece.

          Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă, nu se va mai repeta niciodată.

          Cu timpul îţi dai seama că în realitate, cel mai bun nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

          Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt”.

          Oare de ce ne dăm seama de aceste adevăruri atât de târziu, doar ‘După un anumit timp’…? Oare Jorge Luis Borges când şi-a dat seama? Dar eu? Dar profesorul Grădinariu?… Sunt sigur că el le cunoştea dintotdeauna… Sunt sigur că el n-a avut nevoie niciodată să le-nveţe… Aceasta, pentru că adevărurile respective erau în natura lui. În mintea, în spiritul lui, în felul lui de-a fi, de-a se comporta cu cei de-alături… O minte, un spirit, un ‘fel de-a fi’, specific oamenilor mari, aleşi, elevaţi… A celor predestinaţi…

          Profesorul Gică Grădinariu a fost un astfel de OM… Un om care, în mod clar, a lăsat celui de-alături sentimentul trăirii unei experienţe unice, irepetabile… Un om care ştia că, în realitate, cel mai bun nu e viitorul, ci momentul trăit exact în acel moment… Şi a trăit intens fiecare moment, cu toată fiinţa sa, fără teama de epuizare sau ‘ce va fi’… Cu dragoste, bunătate, generozitate, inteligenţă, dedicaţie, multă muncă, pasiune, frumuseţe… Cum putea altfel să devină unul dintre cei mai cunoscuţi, valoroşi, recunoscuţi, profesori universitari? Recunoscut în pomicultura românească drept un specialist de cea mai mare anvergură, dar şi un profesor din categoria ‘dascălilor’ simbol, care rămân nemuritori în conştiinţa generaţiilor de elevi şi studenţi pe care i-a format. Un profesor care a iubit, susţinut şi promovat necondiţionat horticultura românească, confundându-se cu ea, care şi-a pus amprenta asupra istoriei acesteia în ultimele decenii, încercând să răzbată la lumină prin hăţişul birocraţiei, ‘sistemului’, ‘structurilor’, netemeinicia vremurilor, diletantismul, fățărnicia şi ipocrizia unora… Un om care s-a dedicat profesiei, muncii, dispus oricând să-şi sacrifice energia, timpul, sănătatea pentru a contribui la ştiinţă, cercetare, progresul cunoaşterii în horticultură, dezvoltare academică, formarea şi educarea generaţiilor de tineri, atât profesional, cât şi intelectual şi spiritual… Facultatea, universitatea, precum şi Iaşul academic nu puteau avea un reprezentant mai bun…

          Numele profesorului Gică Grădinariu a fost parcă predestinat pentru horticultură… Prin el, horticultura ieşeană a oferit horticulturii româneşti o figură luminoasă, care va rămâne înscrisă în galeria marilor oameni de ştiinţă din ţara noastră. Cu cât drag l-am numit ‘Decanul Horticulturii Româneşti’, ‘Decanul Decanilor’, sau ‘Decanul de platină’… Cu câtă prietenie, admiraţie şi respect au fost acceptate aceste denumiri de toţi reprezentanţii de vârf ai comunităţii academice din domeniu din ţară… Ca decan, profesorul Grădinariu a reuşit nu numai să construiască o imagine excepţională a Facultăţii de Horticultură din Iaşi, ci să construiască relaţii profesionale, ştiinţifice, dar şi de colaborare şi de prietenie, nemaiîntâlnite, cu membrii facultăţilor de profil din Cluj-Napoca, Bucureşti, Timişoara, Craiova… La Cluj, profesorul era deosebit de cunoscut şi iubit, bucurându-se de o consideraţie aparte. Pe parcursul peregrinărilor noastre în diferite misiuni de evaluări academice prin ţară (de la Constanţa la Timişoara, sau de la Târgu-Jiu la Oradea etc.) am avut ocazia să mă conving că peste tot era privit cu respect şi consideraţie. Avea o capacitate aparte de a pătrunde în esenţa lucrurilor, de a evalua totul cu spirit analitic, de a îmbina exigenţa cu bunăvoinţa, în dorinţa şi convingerea că totul se poate îmbunătăţi, înfrumuseţa, înnobila… În afara programului oficial, discuţiile noastre reveneau asupra muncii şi problemelor întâlnite. Dezbaterile noastre îmi ofereau ocazii nesfârşite de uimire: era clar că dorinţa de bine, generozitatea, convicţiunea că totul va fi bine, că totul se poate îmbunătăţi, înfrumuseţa, înnobila, făceau parte din natura profesorului. Îmi era evident că o astfel de abordare, capacitate, putere (…) făceau parte din  apanajul unor oameni înzestraţi cu forţă, generozitate, putinţă de-a îndeplini misiuni nobile… Discuţiile noastre continuau pe diverse planuri: de la problemele din învăţământul academic şi cercetarea ştiinţifică, la cele de familie, sau chiar filozofie… Ce mult ţinea la familia lui! Vorbea cu nespusă dragoste şi admiraţie despre întreaga familie, despre copiii săi, era atât de mândru de ei şi se bucura enorm, odată cu fiecare din realizările lor… Ce mult îndrăgea satul natal şi ce mult vorbea despre Pomârla, localitatea în care şi-a petrecut frumoşii ani de şcoală! Câte a făcut şi mai avea de gând să facă pentru şcoala şi copiii de acolo! Dar pentru Iaşi, superbul oraş academic în care se respiră cultură, în care abia aşteptam să ajung când aveam ocazia, cu bucuria că revăd un prieten drag! Ce frumos e Iaşul şi prin prisma horticulturii şi peisagisticii! Gică m-a uimit continuu şi prin capacitatea şi puterea de muncă, implicarea în activitatea de edil al oraşului, modul cum reuşea să îmbine munca academică şi administrativă, catedra şi cercetarea, cu activităţi obşteşti sau chiar filantropice, fiind preocupat de frumuseţea Iaşului, de omagierea personalităţilor din trecut, de susţinerea, formarea profesională, intelectuală, culturală şi spirituală a studenţilor (apropo de serile horticulturale ieşene…), a elevilor din Pomârla…

          Unii oameni au puteri neobişnuite, lasă în urma lor mai mult decât alţii în zeci de vieţi… Sunt formatori de minţi tinere, înnobilează şi-i îmbogăţesc spiritual pe cei de-alături. Lasă amintiri prin care trăiesc în mintea celor care nu-i uită, sau intră în patrimoniul cultural-spiritual al naţiei… Li se fac monumente, numele lor este dat unor amfiteatre, străzi, parcuri etc. Cei care avem privilegiul să cunoaştem astfel de oameni, să învăţăm de la ei, sau, mai mult, să le fim prieteni, avem conştiinţa măreţiei, generozităţii sau frumuseţii lor. Şi, peste toate, rămâne bunătatea, modestia, simplitatea, curăţenia sufletească care poate să-i caracterizeze… Rămâne unicitatea unor clipe trăite împreună, care-ţi pot oferi şi acum bucuria unor noi sensuri sau semnificaţii ale vieţii… Cum s-ar putea uita astfel de momente, mai ales dacă ele s-au petrecut aievea în unele locuri unice… la umbra geniului lui Brâncuşi (la ‘Masa tăcerii’ sau ‘Coloana Infinitului’…), la malul mării…, conferindu-ţi sentimente inefabile, de eternitate sau efemeritate a vieţii, de ineluctabilitate sau predestinare, de infinitate sau …

          …Îmi amintesc mereu, ca într-un vis îndepărtat, plimbarea noastră pe malul mării, în Constanţa, pe faleză. Parcă a fost un vis, sau o secvenţă dintr-un film văzut demult, în care nu-mi mai dau seama dacă imaginile erau color sau alb-negru… sau cenuşii… Ne apropiam de Cazino, era o atmosferă sumbră, cerul foarte înnorat, lumină difuză, valurile supărate loveau surd, cu putere, tripozii de beton. Puţină lume, şi aceea speriată de iminenta ploaie sau furtună, ne împiedica discuţiile parcă însufleţite de freamătul şi mirosul mării, pe fondul zgomotului valurilor şi al ţipetelor izolate de pescăruşi. De aproape, cazinoul era la fel de sumbru ca vremea… Numeroasele panouri de la intrare, pe care erau scrise de mână gândurile, ideile, obidia celor care nu puteau înţelege starea jalnică în care a ajuns şi era lăsat maiestuosul cazinou de odinioară, simbolul Constanţei, ne-au făcut curioşi să vedem ce este în interior. Culmea, era deschis, se putea vizita! La intrare, am fost invitaţi să ne punem căşti de constructori pentru protecţie, pentru evitarea unor accidente nedorite (?!). Dacă afară atmosfera era sumbră datorită vremii, în interior parcă devenea şi mai apăsătoare datorită “decorului”… Era de necrezut! Săli mari, goale, cu pereţi şi tavane scorojite, din care se desprindea tencuiala (abia am realizat motivul grijii faţă de integritatea celor care doreau să viziteze cazinoul…). Pardoseala acoperită în totalitate de moloz, geamuri şi vitralii murdare sau sparte, lemnul masiv de la scări şi ornamente, precum şi candelabrele impozante (mai degrabă ce-a mai rămas din ele) lăsate să se distrugă în totalitate… La etaj, în sala de bal, câţiva porumbei năuciţi de întunericul şi praful din tavanul ornamental fals cu nişa dreptunghiulară unde-şi făcuseră cuibul au început agitaţi să dea din aripi, pornind o adevărată avalanşă de moloz… Noroc că nu prea erau vizitatori care să fie puşi în pericol de bucăţile de tencuială căzute, noi fiind printre puţinii care am avut curajul sau curiozitatea de-a vedea filmul întunecat care ni se derula în faţa ochilor… Cel puţin decorul şi atmosfera sumbră parcă te introduceau într-un adevărat film de groază…, sau într-un film vechi, alb-negru, cu stafii… Pentru că era tot mai întuneric (probabil instalaţia electrică era demult compromisă) ne-am hotărât să vizităm înainte de plecare sălile dinspre mare, de unde, pe vremuri, se ieşea pe terasele luminate de lampioane şi se putea admira peisajul nocturn, valurile albe, înspumate în întunericul nopţii, sau luna oglindită în valurile marii. Am intrat în salonul mare şi…, surpriză!… Am rămas năuciţi… Aceeaşi imagine, ca în celelalte săli, parcă după un război sau cataclism. Sala largă, mare, spaţioasă, însă cu pereţii fără tencuială, moloz şi resturi de scânduri rupte pe jos, geamuri mari, de sus până jos pe peretele dinspre mare, la fel de murdare sau sparte ca în celelalte încăperi. Poate totuşi, mărimea lor, sau perspectiva mării, făceau ca sala să fie mai luminoasă… Nu! Lumina, surpriza, venea dintr-un anumit loc, dintr-un colţ al sălii, care ne-a atras privirea şi ne-a provocat o uimire copleşitoare! Acolo era ceva, ce parcă nu ne venea să credem ochilor! Ceva ce contrasta izbitor cu tot ceea ce văzusem în ruina care devenise cazinoul de odinioară! Era o tânără, incredibil de frumoasă, parcă o prinţesă (sau o zână?), îmbrăcată într-o rochie lungă, de bal, de un albastru diafan, împodobită cu floricele de aur şi diamante! Imaginea şi neaşteptata ei apariţie în încăperea mare, pe un fundal cu pereţii suri şi scorojiţi, cu resturile de tencuială şi grămezile de moloz, geamurile mari, largi, murdare sau sparte, dar prin care se puteau vedea şi auzi valurile mării ne-au lăsat fără grai! Contrastul era amplificat de gri-ul mohorât peste care se suprapuneau în colţul salonului culorile feerice şi lumina intensă de care era parcă înconjurată fata… Ne-au trebuit câteva clipe să ne dezmeticim, să-l vedem în apropiere şi pe tânărul artist care-i făcea fotografii fetei-model… Am ieşit din cazinou buimăciţi de senzaţia avută, melanjul dintre vis şi realitate, feerie şi degradare, frumuseţe şi urâţenie, clipă şi eternitate…, amintire-imagine trecătore sau nemurire…

          Oare de ce unele momente din viaţă ne lasă astfel de sentimente? Oare de ce ne rămân în minte şi le revedem nesfârşit, cu uşurinţă sau greutate, cu nostalgie sau regrete, cu linişte sau spaimă, cu împăcare sau resemnare… Dar cât sunt de minunate sentimentele care ne trezesc aduceri-aminte de oameni dragi, de clipe frumoase petrecute împreună, pline de melancolie, de reverie… şi poate de speranţă… Clipe sau oameni care pot însemna feeria de lumini şi culoare în marea difuză şi cenuşie din secvenţa precedentă, sau din starea de amfibolie din unele etape sau secvenţe ale vieţii… Sunt momente aureolate, cristaline care rămân în mintea, în memoria noastră. Cum îmi rămân în minte clipele în care l-am văzut pe profesorul Grădinariu prima, dar şi ultima dată (în Cluj, intrând în biroul meu, cu puţine zile înainte de trecerea lui ‘dincolo’, în nemurire)… un chip luminos, un spirit frumos care te înconjura şi care umplea totul în jur… Care-ţi inspira optimism, încredere, speranţă… ‘… Hai, lasă’ (cu sensul de ‘fii liniştit’, ‘ai încredere’…), ‘va fi bine…’… Sigur că va fi bine! Dar să nu uităm cât de trecători suntem prin viaţă… Să nu ne uităm ‘misiunea’…. Să lăsăm ceva după noi… Să fim buni, să fim frumoşi ‘în interior’, să fim generoşi…

          Ce frumos era întotdeauna drumul spre Iaşi, cu speranţa şi bucuria revederii marelui prieten, Gică Grădinariu… Ce greu a fost drumul de la Cluj la Iaşi din 31 octombrie 2013, ziua ‘plecării’ prietenului drag… încărcat de durere şi tristeţe, de sentimente acute de disperare, nimicnicie a vieţii, deznădejde…. Liniştea, plânsul Adrianei, liniştea… Teama că vom ajunge. Că el nu va mai fi… Liniştea şi alinarea dată de muzica surdă, repetată la nesfârşit în auz a lui Jon Hopkins, ‘Breathe this air’… Versurile… Amintirile… Imaginile de o frumuseţe ireală şi semnificaţiile profunde ale clipului, amestecate cu imagini retrospective ca nişte flash-backuri în care apăream alături de el… Împăcarea?

 

I wake and I miss the seawhat can I miss the etherI sleep and I wish for not a thing at all.

but the rest of the rest will take me

the rest of the rest that will take me,

breathe air.

 

Now, which of these things matter?

Or give it does the same

But none of the miles I will be,

The burden can not find me.

 

(Can you breathe?)

 

Now, which of these things matter?

Or give it does the same

But none of the miles I will be,

The burden can not find me.

I wake and I miss the sea,What can I miss that matter?I sleep and I wish for not a thing at all.

But the rest of the rest that will take me

The rest of the rest that will take me.

 

Now, which of these things matter?

Or give it does the same.

 

(Breathe air)

 

But none of the miles I will be,

The burden can not find me.

Cause see the air, the earth are not a thing at all

Cause see the air, the earth are not a thing at all

But the rest of rest

Cause see the air, the earth are not a thing at all

But the rest of the rest

Cause see the air, the earth are not a thing at all.

 

 

          …Da, împăcarea, liniştea, speranţa au revenit! În 17 mai 2014, la Pomârla, Botoşani! Locul în care profesorul universitar Gică Grădinariu a făcut şcoala, aproape de satul Corjăuţi, unde s-a născut în 18 mai 1954… Un loc superb, un loc minunat (despre care Gică îmi povestea de atâtea ori cum va fi…). Aici, într-un mic părculeţ, cu multe flori şi arbuşti, cu nucii bătrâni care-i plăceau atât de mult profesorului încă de când era elevul îndrăgostit de horticultură, în prezenţa unei asistenţe numeroase, elevi, studenţi, universitari, oficialităţi, draga lui familie, s-a inaugurat un amfiteatru splendid, în aer liber. Un loc mirific (care-i poartă numele), unde, în semn de preţuire pentru tot ce a făcut în viaţă, familia, comunitatea locală, primăria, prefectura i-au ridicat un excepţional monument… Descătuşarea a venit în momentul în care eram pe scenă şi încercam să rezum, în faţa unui amfiteatru plin, câteva gânduri despre profesorul Grădinariu, reproşându-mi în sine timpul, efortul şi energiile consumate de Gică de-a lungul anilor în care am desfăşurat împreună diferite acţiuni de evaluări academice prin ţară, munci universitare administrative sau de cercetare… Dacă timpul fusese deosebit de frumos în acea dimineaţă, parcă brusc, după ce cu puţin înainte s-a înnorat rapid, imediat după ce am început să vorbesc, a început să cadă o ploaie puternică, zgomotoasă, de vară. Stropii mari şi iuţi se spărgeau cu rapiditate de padiment, împrăştiindu-se în picături mici… Sub razele soarelui, pe jumătate ascunse de norii joşi şi ameninţători, picăturile de ploaie răsfirate străluceau ca artificiile… S-a iscat rumoare, oamenii din amfiteatru încercau să-şi caute o umbrelă sau pelerină cu care să se protejeze, unii au alergat pe scenă, la adăpostul acoperişului amfiteatrului… Brusc, la fel cum a început, ploaia s-a oprit, soarele a ieşit de sub nori, strălucirea lui amplificând culorile şi inundând cu o puternică lumină părculeţul. De pe scena plină de martori ai frumosului eveniment, pregătindu-mă să-mi continui scurta alocuţiune, privirea mi s-a îndreptat spre monumentul sfinţit de preoţi cu câteva clipe înainte. Soclul alb răsfrângea puternic, orbitor razele de lumină, iar statuia – bustul profesorului – se profila senin pefundalul unui cer de un albastru intens, infinit, dar cu nori albi, apropiaţi de pământ, vătoşi, jucăuşi, prietenoşi… Am avut din nou senzaţia amestecată a unui ‘déjà-vu’ cu unicitatea unor momente extrem de rare în viaţă… A unor clipe unice care ne rămân pentru totdeauna în memorie, care ne înseninează viaţa… Chipul profesorului strălucea în soare, părea atât de împăcat, mulţumit, fericit… îmi zâmbea şi parcă-mi spunea cu subînţeles: … ‘Hai, lasă…, totul va fi bine’…

          Cât de săracă este viaţa fără un astfel de prieten… Şi totuşi, cât poate fi de frumoasă viaţa doar având amintirea unui astfel de om, a clipelor petrecute împreună, a discuţiilor şi împărtăşirii ideilor, gândurilor, aspiraţiilor, împlinirilor…, sau a ‘ceea ce va fi’… A faptului că viaţa este atât de efemeră, că pierdem cele mai frumoase momente din  viaţă nedându-ne seama de unicitatea lor, de faptul că ele sunt irepetabile… Sunt convins că, la fel ca pentru Jorge Luis Borges, stihul “Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are nici un sens” era şi pentru profesorul Gică Grădinariu o axiomă. Poate şi de aceea a ştiut să-şi trăiască viaţa intens, învăţând, muncind, edificând, transmiţând învăţătură mai departe, trecând prin viaţă fără teamă, cu încredere (“la înmormântarea mea să-mi cântaţi ‘Hristos a înviat din morţi’”), fără să dorească să lase în urmă regrete, iubind şi iertând cât a trăit, arzând ca o flacără, ca cele mai frumoase artificii, lăsând în urmă prietenii, amintiri nepieritoare, oameni dragi, generaţii de tineri şi minţi formate de spiritul lui…

          Pe scena amfiteatrului din parcul care-i poartă numele, n-am mai avut regrete, nu m-am mai gândit că viaţa este uneori atât de nedreaptă, că probabil profesorul Gică Grădinariu mai putea face atât de multe lucruri în viaţă, că… Nu, am realizat doar faptul că el a oferit enorm… Am avut convicţiunea că mi-a zâmbit de ‘dincolo’, că a fost împăcat cu tot ceea ce a făcut în viaţă, că mi-a dăruit şi mie o parte din timpul şi puterea lui de dragoste şi prietenie. M-am convins că prin acea statuie spiritul lui va dăinui peste vremuri şi locuri, va inspira şi va fi un model pentru alte generaţii de copii, de tineri… Monumentul lui din Pomârla, la fel ca mormântul din Galata şi biroul de lucru de la universitate, vor fi locuri de aducere-aminte, puncte de referinţă pentru apropiaţi, de peregrinaj pentru familia şi descendenţii lui, pentru prieteni, pentru cei pe care i-a format, pentru cei pe care i-a iubit şi l-au iubit, şi în amintirile cărora profesorul Gică Grădinariu va continua să trăiască frumos…

           Cluj-Napoca, august 2014

                                                                                  Prof. dr. Radu E. SESTRAŞ

 

Prof. univ. dr. Gică Grădinariu

(1954-2013)

28 octombrie 2013. În urma unui accident de circulație, Prof. univ. dr. Gică Grădinariu, decan al Facultății de Horticultură din Iași, trece în eternitate… Cadrele didactice și studenții Facultății de Horticultură din Cluj-Napoca au regretat profund ‘plecarea‘ (mult prea timpurie…) a renumitului profesor, personalitate ilustră a horticulturii românești.

“Numele profesorului Gică Grădinariu a fost parcă predestinat pentru horticultură… Prin el, horticultura ieşeană a oferit horticulturii româneşti o figură luminoasă, care va rămâne înscrisă în galeria marilor oameni de ştiinţă din ţara noastră. Recunoscut în pomicultura românească drept un specialist de cea mai mare anvergură, dar şi un profesor din categoria ‘dascălilor’ simbol, care rămân nemuritori în conştiinţa generaţiilor de elevi şi studenţi pe care i-a format. Un profesor care a iubit, susţinut şi promovat necondiţionat horticultura românească, confundându-se cu ea, care şi-a pus amprenta asupra istoriei acesteia în ultimele decenii, încercând să răzbată la lumină prin hăţişul birocraţiei, ‘sistemului’, ‘structurilor’, netemeinicia vremurilor, diletantismul, fățărnicia şi ipocrizia unora… Un om care s-a dedicat profesiei, muncii, dispus oricând să-şi sacrifice energia, timpul, sănătatea pentru a contribui la ştiinţă, cercetare, progresul cunoaşterii în horticultură, dezvoltare academică, formarea şi educarea generaţiilor de tineri, atât profesional, cât şi intelectual şi spiritual… Facultatea, universitatea, precum şi Iaşul academic nu puteau avea un reprezentant mai bun… Cu cât drag l-am numit ‘Decanul Horticulturii Româneşti’, ‘Decanul Decanilor’, sau ‘Decanul de platină’… Cu câtă prietenie, admiraţie şi respect au fost acceptate aceste denumiri de toţi reprezentanţii de vârf ai comunităţii academice în domeniu din ţară… Ca decan, profesorul Grădinariu a reuşit nu numai să construiască o imagine excepţională a Facultăţii de Horticultură din Iaşi, ci să construiască relaţii profesionale, ştiinţifice, dar şi de colaborare şi de prietenie, nemaiîntâlnite, cu membrii facultăţilor de profil din Cluj-Napoca, Bucureşti, Timişoara, Craiova… La Cluj, profesorul era deosebit de cunoscut şi iubit, bucurându-se de o consideraţie aparte…” (Prof. dr. Radu E. SESTRAŞ: ‘REMEMBER – PROF. GRĂDINARIU, Gândurile unui prieten şi modestul său omagiu pentru Profesorul Gică GRĂDINARIU).

Prof. dr. Vasile VÎNTU (Rector, USAMV Iași) și Prof. dr. Radu SESTRAȘ (Decan, Facultatea de Horticultură din Cluj-Napoca)

Omagiu Profesorului Gică GRĂDINARIU

Pomârla, Botoșani, 17 mai 2014