Ioanichie

 Ioanichie Druhora

 

Ioanichie Druhora 1848 Hida Baica Sestras Virgil Salantiu

Cuvinte cheie: Ioanichie Druhora, Baica, Hida, revoluția de la 1848, Ardeal

 

            Bunicii sunt darul lui Dumnezeu pentru nepoți. Ce frumos crește un copil care are șansa de a se bucura de grija și dragostea bunicilor… Cât sunt de frumoase, îndrăgite și cum rămân neuitate pentru totdeauna poveștile acestora. Ce privilegiu să ai o copilărie în care să te bucuri de bunici care au ce povesti… Chiar dacă uneori, crescând, nu-ți mai poți explica sau pătrunde amintirea unor povești, detalii sau tâlcuri din acestea, cu toate că ele ți s-au întipărit atât de bine în memorie. Nu de alta, dar poveștile respective ți-au fost repetate și detaliate la nesfârșit, pentru că, evident, bunicul nu-și poate refuza nepotul avid de a afla mai multe întâmplări sau amănunte (“Mai spune-mi, mai spune-mi…”).

 

            Cum să mai uiți vreodată aventurile tânărului Zaharia, dezradăcinat de locurile natale (Baica – Hida) din cauza lipsurilor, ajuns la 15 ani în minele de la Lupeni – Vulcan unde a lucrat din greu și a avut parte de întâmplări extraordinare. Care trăiește unirea Transilvaniei cu România din 1918 într-unul din punctele și momentele de foc ale istoriei naționale, în Valea Jiului, în timpul grevelor minerilor și conflictelor dintre gărzile românești, săsești și anarhiști, respectiv trecerea de la administraţia austro-ungară la cea românească. Vremuri tulburi, în care “butoiul cu pulbere”, conflictul dintre armata română și gardiştii plătiţi cu 30 de coroane pe zi, descris de bunic în poveștile repetate la nesfârșit pentru nepotul surescitat de curiozitate, era greu de înțeles. “Tată-bun (numele pentru bunic în zonă), dar cine cu cine ʻțineʼ? (români, unguri, sași…; mineri, greviști, anarhiști, agitatori, răzvrătiți, cocardele roșii, armată, poliție, jandarmerie, populația care avea arme și muniție…)”. Copilul transforma povestea în imagini, în care vedea aievea luptele dintre soldații din companiile de vânători şi plutoanele de mitraliori, cu răzvrătiții cu cocarde roșii și anarhiști… Luptă, haos, arme, muniții…, iar bunicul era un adevărat Gavroche…

 

            Ce impresionante erau poveștile în care bunicul Zaharia, devenit polițist în Clujul de la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, făcea o frescă a Clujului interbelic. Era greu pentru un copil să înțeleagă accentuarea atitudinii naţionaliste a tinerilor români și antisemitismul mişcărilor studenţeşti din acea perioadă, însă eforturile bunicului de a-i salva pe tinerii evrei din mâinile studenților care voiau să le taie perciunii (?) mi se păreau acte de eroism, chiar dacă simțeam și o notă de umor în timpul povestirilor. Parcă îmi imaginam vechile localuri și mici restaurante frecventate de studenți, discuțiile aprinse până târziu în noapte și tulburările studenţeşti antiseminte, sub lozinca “Numerus clausus”, pentru limitarea numărului ʻjidanilorʼ în facultăți, școli, profesiuni libere etc., la un număr proporțional cu numărul evreilor față de cel al românilor din țară… Și alergăturile studenților pe străduțele întunecate și înguste ale Clujului… “Tată-bun, dar ʻjidoviiʼ erau răi? Sau studenții erau răi?”… Bunicul vorbea cu respect și de ʻmarii oameniʼ ai Clujului, pe unii dintre ei ajungând să-i cunoască direct. Ce mult îl admira și ce imagine frumoasă avea despre Iuliu Hațieganu, renumitul profesor dându-le dispoziție fetelor din casă ca ʻdomnul polițistʼ să fie invitat întotdeauna când era în zonă la masă, sau măcar la o ceașcă de ceai, ca un oaspete de seamă. Bunicul a renunțat greu la Cluj, pentru a se reîntoarce acasă, la Baica, unde trebuia ʻs-o ia în grijăʼ pe mătușa sa, care nu avea urmași (ʻdatul de sufletʼ fiind un obicei care nu putea fi refuzat). S-a căsătorit cu Maria, și-au apărut copiii (Anisia, mama mea, 1932) și Gheorghe (unchiul meu, 1941, cel care mi-a fost profesor de biologie și mi-a insuflat dragostea pentru științele naturii; soția sa, Onorica, mi-a fost învățătoare; era deosebit de exigentă, dar un dascăl excepțional).

 

            Dacă nepotul “era bun”, răsplata cea mai mare era ʻcutia cu medaliiʼ… Pe care bunicul o scotea rar din ascunzătoare, pentru că era un secret care trebuia păstrat cu mare grijă… Nimeni nu trebuia să știe că a primit cele mai importante medalii pentru eroismul din timpul războiului. Cu cât era curiozitatea mea mai mare, cu atât era mai secretos bunicul. Vorbea greu, despre locuri îndepărtate, despre ierni teribile, cu zăpezi și geruri năprasnice, crivăț și foamete, nopți albe, cu armate care se luptă pe viață și moarte, atacuri și respingeri, obuze, explozii, împușcături, morți, răniți… Voiam să aflu mai mult, voiam să înțeleg. Celălalt bunic, Aurel, nu mă ajuta mai mult… Îmi povestea întâmplări la fel de tulburi, întunecate, despre lupte terifiante, oameni sfârtecați de obuze, degerați din cauza gerului, flămânzi, bolnavi, care se văietau de moarte… Cu spaima de-a nu-și mai vedea niciodată familiile, părinții, soțiile, copiii… “Dar voi cu cine-ați ținut? De ce-ai ținut cu ei? Erau mai buni?“… Degeaba încercau bătrânii să explice (“Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri…“), pentru copil, bunicii erau ‘deasupra’ tuturor…

 

            Nu înțelegeam… De ce unul ajungea în timpul războiului până la Odessa și altul în munții Tatra? Cum se poate să fie doi oameni din același sat (un mic sătuc din Ardeal) în armate diferite, care luptă în tabere, pe fronturi diferite? De ce era război, pentru ce se luptau, cine, ce câștiga? Ce voiau să câștige? “Care erau cei buni? Ceilalți erau răi?”. Cum putea bunicul, urmaș de-al martirului Ioanichie, mort în chinuri cumplite, să lupte alături de unguri, cei ce l-au ucis pe Ioanichie, și să primească onoruri de la ei? (La bătrânețe, în Hida, bunicul a vrut să cumpere o pâine proaspătă. Vânzătorul, ungur, s-a întors spre nevastă-sa și i-a spus în ungurește, batjocoritor, câteva lucruri jignitoare despre bătrânul ʻnebunʼ, care are pretenții (pe vremea aceea, și pâinea era pe cartelă)… Răspunsul a venit prompt, în ungurește, spre spaima vânzătorului: un om care a primit medalia pentru fapte de bravură pe front acordată numai ofițerilor unguri, nu-i permite unui ungur să-și bată joc de el. Din acel moment, bunicul era așteptat cu cea mai bună pâine, și era invitat permanent la ʻsepareulʼ din restaurant, la ʻun paharʼ).

             Simțeam că între bunici era o anumită reținere… Cred că nu puteau trece peste unele orgolii vechi, dar și peste amintirile marcante din război. Cel puțin, nu am reușit niciodată să-i fac să vorbească despre război împreună, să-mi răspundă la întrebări, să-mi explice… Ce înseamnă totuși viața, destinul… Bunicul Aurel a rămas prieten pe viață cu Ioan, bunicul soției mele Adriana, care l-a adus de pe front, mai mult mort decât viu, tocmai din Cehoslovacia. I-a fost recunoscător toată viața pentru că l-a scăpat de la moarte, gata să se jertfească numai să-l salveze, chiar dacă amândoi credeau că nu mai scapă (era bolnav de tifos și extrem de slăbit; nu erau medicamente, iar drumul spre casă a fost epuizant și plin de pericole). Bunicul Aurel a fost extrem de fericit de căsătoria noastră, spunând că așa a fost scris… Bunicul Zaharie la fel, iar când a venit Paul pe lume spunea că-l va învăța tot ce știe și-i va spune istoria adevărată (?)… A răcit rău așteptându-ne afară să venim de la Cluj, să ne deschidă poarta, nerăbdător să-l vadă pe Paul… A făcut pneumonie și a murit  la câteva zile, l-am găsit dimineața în camera lui, sprijinit cu coatele de pat, în picioare…

 

            Bunicul a murit în picioare! Părea că nu și-a terminat poveștile, și vrea să-mi mai spună una… Am revăzut și retrăit într-o clipă toate poveștile lui… Momentele în care un copil aștepta nerăbdător să ajungă la casa bunicului de la marginea Băicii… Să-i asculte cu venerație poveștile… Să se plimbe prin grădina frumoasă, cu iarbă și flori de câmp proaspete, mirositoare și amețitor de frumoase, în pământul în care bunicul a găsit îngropate vestigii din vremea dacilor, dar și un pumnal roman, sau bombe din timpul războiului… Din grădină se trecea înspre o zonă de vis, valea urcătoare a pârâului Băicuța, de o incredibilă frumusețe naturală, care ducea spre poienile cu cocoroțele (narcise) și pădurile Jernăului… La doi pași de grădina bunicului, pe partea dreaptă a pârâului era peștera săpată în stâncă, despre care copiii știau numeroase legende, care se vedea din vale ca o gaură neagră, amenințătoare, pe peretele stâncos și înalt, puternic luminat și scăldat de soarele de miazăzi. Mă uimea atât de mult apa rece și cristalină din peșteră, pietricelele colorate, multe roșietice, care se vedeau pe fundul apei imediat la intrarea în peșteră, picăturile care curgeau din tavanul de piatră, pleascăind puternic în apă, în liniștea deplină a peșterii. Puțin mai departe, pe partea stângă a pârâului Băicuța, se afla renumita Fântână Puturoasa, cu un izvor veșnic curgător, cu apă rece și cristalină, la poalele unui bătrân dar impunător păr pădureț. Amândoi bunicii erau de acord că nicăieri în lume nu există o apă așa de bună ca cea luată direct din izvorul de la Puturoasa, într-o ulcior din lut cu ‘toartă’ și ‘țâță’ (băicanii obișnuiau să mergă de sărbători pe Băicuță după apă cu ulcioare frumoase, decorate cu motive populare și smălțuite)… Copilul de atunci dorea să asculte și să reasculte la nesfârșit, pe ʻtărnațʼ, stând în brațele bunicului, poveștile despre Ioanichie și pistoalele lui lungi, cu mânere de lemn țintuite, cu care “Mâțarul”, urmașul lui Ioanchie, mergea la vânătoare. Cum, mai târziu, bunicul a trebuit să le-ascundă ca să nu fie aflate de oamenii noului regim… Cum a reușit să păstreze sabia curbată de husar cu teaca din metal și cu armătura în formă de potcoavă, dar de teama de a nu fi găsită de autorități, tata a dat-o mai târziu cuiva s-o topească și să facă cuțite de bucătărie din ea… Cum mă aștepta în vacanțele de sărbători, cu pere din grădina lui, păstrate până la Crăciun (niciodată n-am mai mâncat pere Curé așa savuroase, untoase și aromate…), iar mai târziu, după ce-am crescut, cu un pahar rece de vin adus din rezerva special păstrată pentru nepoți (niciodată nu mi s-a părut un pahar de vin atât de bun ca cel făcut de bunicul; de altfel, în vremea în care pe dealurile însorite din Baica erau vii, vinul de calitate făcut de bunicul era renumit). Cum mă aștepta în vacanțele mele de licean sau student să vin de la Cluj, să-mi spună noutățile de la radio “Europa Liberă” sau “Vocea Americii” și eu să-i spun cum e Clujul ʻacumʼ, sau cum sunt/se comportă studenții din Cluj… Să vorbim despre scriitorii și cărțile preferate (îi plăcea enorm Henryk Sienkiewicz; “Potopul” l-a citit de patru ori…).

 

            Cele mai frumoase povești, chiar dacă se încheiau trist, rămâneau cele despre Ioanichie, precum și despre moartea lui, care i s-a transmis bunicului de nepotul acestuia, dar o știa tot satul Baica. Bunicul era foarte mândru și de nepotul lui Ioanichie despre care îmi spunea povești fantastice. Urmașul unui erou nu putea fi altfel decât un “uriaș”, un om cu puteri extraordinare. Iar străbunul nostru era un astfel de om, cunoscut ca atare de tot satul. Mergea la vânat cu pistoalele rămase de la Ioanichie, avea o putere în mâini încât măcina între degete boabele de grâu și porumb pentru păsările din curte (…). Într-o zi, pe când era la vânat sau la muncile câmpului, din pământ a ieșit un animal ciudat, asemănător unei pisici mari sau câine, de culoare neagră (se spune că a fost “cățelul Pământului”…), pe care a reușit să-l prindă. L-a scăpat întrucât animalul l-a zgâriat foarte rău, obligându-l să-i de-a drumul și făcându-se nevăzut. Rana s-a vindecat foarte greu, dar din acel moment străbunul a căpătat puteri supranaturale (…): pe orice rană punea mâna, aceasta se vindeca la scurt timp, atât la oameni cât și la orice animale. Puterea de vindecare a străbunului a devenit cunoscută curând în sat, și apoi, în timp, în toate satele din jur. Numeroși oameni veneau cu răni sau diferite boli ca să-i ceară ajutorul, de multe ori aducându-și și animalele bolnave pentru a fi vindecate. A rămas în conștiința oamenilor ca un om ales, cu un dar aparte, dat de divinitate pentru a-și ajuta semenii. Porecla lui, “Mâțarul” (sau “Mâciocul”), de la harul pe care l-a căpătat când a prins “cățelul Pământului”, s-a transmis mai departe (bunicul nu era deloc încântat de această poreclă…). Oricum, poreclele erau un lucru obișnuit în sat, fiecare bărbat având una, acestea transmițându-se mai departe, ʻîn familieʼ. Inclusiv celălalt bunic, care îi spunea mai în glumă, mai în serios, “Mâcioc” în absență, era foarte atent să nu-i spună din greșeală în acest fel în preajmă, cunoscându-i iuțeala mâniei. Evident, nici bunicul din partea tatălui nu se prea bucura de porecla moștenită (“Bila”), și nimeni nu făcea greșeala de-ai spune sau măcar de-a folosi cuvântul “bilă” în apropierea sa, fiind și el cunoscut ca un om aprig la mânie.

 

            Revenind la povestea mea preferată, bunicul îmi repovestea cum Ioanichie, tribun al lui Avram Iancu și mare luptător pentru drepturile românilor, a fost prins în 1849 de trupele ungurești și dus la Hida, un puternic centru al gărzilor naționale ungurești, conduse de Hatfaludy. Ungurii doreau să-l execute în public, lunea, într-o zi de târg de țară, pentru a da o lecție românilor care susțineau revoluția lui Avram Iancu. Pentru a-i înspăimânta pe locuitorii satelor de pe Valea Almașului, gărzile ungurești pregătiseră în centrul localității un adevărat supliciu pentru Ioanichie, la care urmau să fie obligați să asiste toți românii din târg. Dându-și seama de soarta care-l așteaptă și de impactul pe care l-ar fi avut execuția sa asupra locuitorilor din satele din jur, când a ajuns pe podul de peste Almaș, chiar înainte de a intra în centrul satului Hida, Ioanichie s-a desprins din prinsoarea gardienilor și a sărit în apa râului. Era sfârșit de iarnă, apa Almașului curgea repede, mare, învolburată, cu sloiuri de gheață. Pe vremea aceea, valea era îngustă și apa Almașului adâncă pe albie, iar datorită topirii zăpezii, apa era mult mai mare ca de obicei. Ioanichie era legat de mâini și purta un becheș de lână (suman) care, îmbibat cu apa rece ca gheața, îl trăgea la fund și-i îngreuna mult menținerea la suprafață și înotul. Imediat după săritura sa de pe pod, gardienii au tras cu puștile, dar nu l-au nimerit. Călăreții s-au împărțit în două cete și l-au urmărit pe amândouă părțile văii Almașului, trăgând cu puștile după el. Pentru că pe lângă vale era vegetație și arborii nu le permitea să se apropie, câțiva kilometri l-au urmărit fără să-l poată prinde sau împușca. Ioanichie era un bun înotător, însă apa rece ca gheața, greutatea becheșului și mâinile legate îi împiedicau deplasarea sau un răgaz în care să iasă din apă și să scape de urmăritori. A reușit să ajungă până la Tihău (între Hida și Tihău fiind aprox. 20 km), unde în dreptul morii a fost prins cu o cange de către morar, care l-a tras afară din apă direct în mâinile urmăritorilor unguri. Inițial, gărzile călare au vrut să-l readucă la Hida, însă întâlnindu-se pe drum cu alte gărzi care se îndreptau spre Hida cu câțiva luptători români prinși și care urmau să fie și ei executați, au renunțat de teama unei răzmerițe din partea băicanilor care aflaseră că Ioanichie a fost prins. În Baica, Ioanichie crease o legiune puternică, cu oameni devotați, care făceau împreună cu el și o puternică propagandă în toate satele de pe Valea Almașului pentru revoluția română și pentru apărarea fiinţei naţionale. La ieșirea din Chendrea, în drumul spre Racîș, lui Ioanichie i s-a simulat un proces, care de altfel era pregătit la Hida de către Hatfaludy și trupele sale. Maltratarea și supliciul său au luat sfârșit pe Dealul Șurii din Chendrea. Lupta lui Ioanichie în revoluția românilor din 1848 și moartea sa din 1849 au făcut din el un erou care a rămas în memoria și conștiința urmașilor săi, a băicanilor și a tuturor locuitorilor de pe Valea Almașului.

            Povestea lui Ioanichie s-a transformat în legendă. Ca toate legendele, și cea a lui Ioanichie este spusă în diferite versiuni (după cum reiese din documentele de mai jos), îmbinând ca orice poveste realul cu fantasticul, la fel ca poveștile bunicilor. Am încercat să aflu adevărul despre Ioanichie și martiriul său. Vă pun la dispoziție mărturii furnizate de tehnologia modernă (internet), cu linkuri spre documentele, respectiv sursele de informare. Desigur că rămân multe întrebări. Unele, inclusiv dintre cele puse demult, de copilul din brațele bunicului, nu și-au găsit încă răspunsul. Dar rămân și multe dovezi, rămân poveștile copilăriei, amintirile transmise din străbuni… și în care se pot găsi probabil multe răspunsuri…

Cluj-Napoca, 2014. Poveștile bunicilor (Partea I – Zaharia): ‘Amintiri pentru fiul meu, Paul, și nepotul meu, Mihai, fiul regretatului meu frate…‘.

 

 

Extrase din diferite documente

(‘Cultura poporului’ – arhiva BCU Cluj, ‘Tribuna învățământului’, ‘Graiul Sălajului’)

 Ioanichie Druhora

– Tribunul de pe Valea Almaşului –

 

  • Ioanichie Druhora – Tribunul de pe Valea Almaşului”,

 Ioanichie Druhora

– Tribunul de pe Valea Almaşului –

După revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan, anii 1848 şi 1849 sunt cei mai bogaţi în momente măreţe şi amintiri de înaltă elevaţiune sufletească în raport cu Ardealul nostru românesc.

Avram Iancu, Regele Munţilor, chiar şi sub stăpânirea ungurească şi nemţească a ştiut să organiseze milităreşte Ardealul pentru momentele măreţe ale zilelor noastre de azi, pe cari ni le-au desevârşit războiul, bunul Dumnezeu şi vitegia neamului nostru românesc.

Din organizaţia legionară a acestei provincii de pe acelea vremuri, pentru noi din cale afară furtunoase, nu-i iertat să trecem cu vederea nici pe cea a regiunei cu frumoase amintiri şi mănoase plaiuri, regiunea cunoscută sub numirea de Valea Almaşului, o regiune care din ordinul lui Avram Iancu şi-a avut de comandant pe tribunul Ioanichie Druhora din comuna Baica, pe atunci aparţinătoare la judeţul Dobâca, iar mai târziu anecsată de cătră stăpânirile ungureşti la judeţul Cojocnei spre a fi mai uşor covârşite cu ideia de stat ungar.

Acest tribun, după-ce în luptele pentru desrobirea noastră naţională şi-a îndeplinit misiunea sfântă pe Valea Almaşului şi până la rîul Someş, şi-a găsit moartea între comuna Rachiş şi Chendrea fără ca până azi istoria noastră naţională să-l fi pus la locul său de cinste şi onoare ce-i se cuvine.

De atunci şi până azi mulţi români au trecut pe drumul ţării ce duce din Hida spre Tihău pe lângă rîul Almaşului, dar din cauza stăpânirilor ungureşti şi nemţeşti de tristă amintire, nimeni nu a avut îndrăzneala ca sâ verse lacrămi la mormântul acestui erou şi bun sfetnic al lui Avram Iancu afară doar de buna sa mamă, lelea Ostină, Dumnezeu să o ierte – care şi ea abia numai pe la miezul nopţii putea străbate printre sentinelele bandelor ungureşti ale lui Hatfaludi Antal (Anti) din Hida, spre a se închina şi a înălţa rugăciuni cătră Dumnezeu pentru scumpul ei fiu care a fost sufletul mişcărilor redeşteptării noastre naţionale de pe Valea Almaşului.

Eroul după descompunerea şi reformarea legiunilor noastre ardeleneşti, ducându-se la târgul din Hida (jud. Cojocna) de sigur spre a-şi revedea pe iubiţii său legionari, acum desarmaţi, bandele lui Hatfaludy Antal (Anti) ieşind din ascunzişurile lor în cari se aflau în timpul luptelor noastre naţionale, înarmate până în dinţi, au năvălit şi au dat asalt asupra lui, iar el după o luptă crânceană purtată pe viaţă şi moarte cu ei a sărit în valurile rîului Almaşului şi aşa ne spun martorii oculari că “uriaşul” cu notul a trecut şapte iazuri şi şapte mori, fără să fi fost vătămat de gloanţele bandelor ungureşti şi puţin dar mai avea ca să ajungă la rîul Someş, unde credea că poate fi salvat cu ajutorul legionarilor şi amicilor săi de pe acele plaiuri.

Dar la moara din Tihău i-au slăbit puţin puterile şi i-au ieşit şi diavolul în cale, căci morarul era un trădător al Românilor şi un spion al Ungurilor. Aici a fost el apoi prins şi ferecat în lanţuri şi escortat pe drumul ţării în spre comuna Hida, capitala lui Hatfaludi Anti. Ajuns la Movila (Dâmbu) Boanchiu situată intre comunele Rachiş şi Chendrea – în urma maltratărilor bandei ungureşti – a căzut la pământ, omorît fiind de însăşi mâna sacrilegă a şefului de bandă Hatfaludi Antal (Anti), pe atunci cel mai mare vrăjmaş şi persecutător al elementului nostru românesc de pe Valea Almaşului, ai cărui urmaşi răsuflă şi azi liber aierul nostru românesc in credinţă fiind poate că noi nu ştim de păcatele şi fărădelegile unchiului lor.

Fraţi Români de pe Valea Almaşului!

Inchinaţi-vă la Movila (Dâmbu) Boanchiu, căci acolo zac osămintele tribunului nostru!

(Extras din “Ioanichie Druhora – Tribunul de pe Valea Almaşului”, “Cultura poporului”, Cluj, Duminecă 9 dec. 1923)

 

 

 

 

Serbarea unirii Basarabiei în Hida

Activitate a cercului cultural învăţătoresc

 

Am avut fericita ocaziune a vedea cum ştiu unii învăţători a-şi face datoria pe teren cultural. La 9 Aprilie s’a sărbătorit cu mare entuziasm aniversarea unirei Basarabiei cu Ţara mamă în comuna Hida…

…La 20 Aprilie a.c., tot acest cerc şi-a ţinut a şaptea conferinţă în comuna Baica. In lipsă de clădire şcolară conf. s’a ţinut într’o casă ţărănească destul de încăpătoare… V. Nossa a vorbit despre Eroii neamului şi jertfele aduse de români şi în legătură cu aceste a scos la iveală meritele fostului tribun alui Iancu, născut în această comună, Ioanichie Druhora care a fost decapitat de unguri cu mulţi ortaci ai lui din comună şi jur. În urma acestei însufleţite vorbiri, urmaşii fostului tribun şi întreagă comuna a fădăduit solemn că va eternize memoria acestui erou, ridicându-i o cruce la mormântul său aflător între comunele Rachis şi Chendrea pa Dâmbu şurii din jud. Sălaj.

 (Extras din “Serbarea unirii Basarabiei în Hida. Activitate a cercului cultural învăţătoresc”,

Articol din “Cultura poporului”, Cluj, Duminecă 4 Mai 1924)

 

 

 

UN MARTIR DE PE VALEA ALMAŞULUI:

IOANICHIE DRUHORA

(Profesorul Ion Ivănescu s-a născut la Bușteni, județul Prahova și a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității București, în anul 1960. De la terminarea facultății și până în anul 1996, când s-a pensionat, profesorul Ivănescu a predat la liceul „Ion Agârbiceanu” din orașul Jibou, al cărui cetățean de onoare a devenit în anul 2005. http://www.caietesilvane.ro/indexcs.php?cmd=articol&idart=1831)

 

Ţara Silvaniei a dat istoriei naţionale numeroase personalităţi care au fost predestinate să rămână în cartea neamului ca luptători până la sacrificiu pentru eliberare socială şi naţională a poporului din care făceau parte. Este de datoria noastră să-i păstrăm în Panteonul românesc pe episcopul Grigore Maior de la Sărănad, ajuns prin merite capul bisericii de la Blaj, episcopul Ignatie Darabant de la Oradea, Simion Bărnuţiu de la Bocşa, Al. Papiu Ilarian de la Bezded, badea Gheorghe din Băseşti sau luliu Maniu din Bădacini.

Fiecare din aceştia, care au intrat în nemurire, s-au jertfit pentru o cauză dreaptă de emancipare a propriului popor, de scuturare a dominaţiei străine. Izbânda luptei lor la 1918 i-a transformat în eroii neamului.

Dacă aceste mari personalităţi s-au remarcat prin cultura şi învăţătura şcolilor înalte, devenind titraţi în filozofie, ştiinţe juridice sau teologice, Ţara Silvaniei a dat istoriei şi personalităţi fără prea multă ştiinţă de carte, fără studii superioare, dar dotate cu harul dreptăţii şi al cauzei eliberării sociale. Majoritatea din ei au fost ţărani cunoscători si trăitori ai vieţii grele ţărăneşti, fără pământ, dar plătitori de dări şi biruri multiple şi grele.

Revoluţia de la 1848 s-a desfăşurat şi în Ţara Silvaniei. Românii, populaţie autohtonă şi majoritară, erau socotiţi de nobilimea maghiară – “domnii pământului” – ca “toleraţi” si “venetici”. Pământul aparţinea marilor latifundiari baroni sau conţi ca Teleki, Banfy, Iozika, Wesselenyi, Haller şi Csaki. Ţăranii, majoritatea lipsiţi de pământ, erau nevoiţi să ia în folosinţă de la nobili, pentru care dădeau renta în natură, făceau zile multe de clacă, la care se mai adăuga o serie de obligaţii atât materiale, cât şi în bani.

Revoluţia de la 1848 desfiinţase iobăgia, promiţând ţăranilor pământ. Dar nobilimea maghiară din Transilvania s-a opus acestor reforme.

Această atitudine reacţionară a determinat ţărănimea să se organizeze si să treacă la acţiuni revoluţionare, pentru aplicarea programului agrar al revoluţiei, adică iobăgia să fie desfiinţată, iar pământul să fie dat ţăranilor.

În întreaga Vale a Almaşului, de la Jibou la Dragu, ţăranii s-au ridicat la luptă împotriva “domnilor de pământ” şi-a fărădelegilor lor. În fiecare sat, Tihău, Chechiş, Bălan, Chendrea, Racâş, Hida şi Dragu, s-au organizat adunări ale ţăranilor, alegându-se gloata de lăncieri condusă de un tribun, după modelul moţilor din Munţii Apuseni. Preoţii şi învăţătorii satelor, ştiutori de carte, citeau ţăranilor proclamaţiile şi programele revoluţiei în adunările populare. Aşa au procedat preotul din Dragu – Ilie Chete şi diacul Teodor Pop, preotul din Voievodeni – Vasile Munteanu, dar şi preotul Silvaşi Matei din Bălan. De fapt preoţii satelor sunt îndemnaţi de ideologul revoluţiei, Simion Bărnuţiu, care în Proclamaţia lui din 24 martie 1848 scria. “Preoţilor, de sunteţi voi adevăraţi părinţi, precum vă numesc pe voi oamenii, nu vă depărtaţi de dreptul naţii, nu vă despărţiţi interesul de al poporului român… până nu veţi vedea fericit poporul român care sunteţi de o credinţă“. Rolul preoţilor de pe Valea Almaşului se poate vedea şi din anchetele făcute de autorităţi ţăranilor arestaţi. Filimon Zdroba din Baica la interogatoriu mărturisea că: “Preotul Vasile Munteanu din Voievodeni ne-a citit mai multe manifeste că suntem liberi, că a sosit ziua românilor… şi că vom scăpa de tirani, iar oamenii nu vor mai sluji nici un domn“. La o altă anchetă ţăranul arestat Lupu Dura, tot din Baica, mărturisea: “Preotul din Dragu ne-a citit o scrisoare că s-a rupt jugul românilor, a răsărit ziua lor şi nu vor mai sluji ca iobagi pe pământul nobililor“.

Mişcările revoluţionare de pe Valea Almaşului constituie parte integrantă a revoluţiei din Transilvania, ele au fost organizate pe plan local, dar cu legături mai ales în părţile Bihorului şi Maramureşului. In fruntea comunei localnicii alegeau un tribun ce se înconjura de un grup de ţărani lăncieri cu misiunea de a apăra comunitatea de gărzile militare organizate de autorităţi.

Documentele vremii ne semnalează că cel mai reprezentativ tribun de pe Valea Almaşului a fost Ioanichie Druhora din Baica. Calităţile de bun organizator, devotat apărător al ţăranilor, intransigenţa dovedită în aplicarea măsurilor revoluţionare, toate acestea au determinat satele de pe Valea Almaşului să-l aleagă tribun şi cu lăncierii lui să aplice programul revoluţiei pe Valea Almaşului.

 

În lunile aprilie si mai Ioanichie Druhora cutreiera satele Dragu, Hida, Baica, Racâş, Chendrea, Bălan, Chechis şi Tihău, mobilizând ţăranii şi recrutând noi lăncieri. Ideea solidarităţii ţăranilor este permanentă în conştiinţa tribunului Ioanichie Druhora. Numai aşa ne explicăm stabilirea de legături cu tribunul Ioan Bujor de la Rona sau cu capii răsculaţilor de la Turbuţa – Zaharie George şi Roman Nuţ.

Superioritatea militară a gărzilor naţionale maghiare a dus la înăbuşirea în sânge a mişcărilor revoluţionare de pe Valea Almaşului. Între Tihău şi Gâlgăul Almaşului, tribunul Ioanichie Druhora cade prizonier. Pentru înspăimântarea ţăranilor şi a-i aduce la ascultare, Ioanichie Druhora este purtat în lanţuri prin toate satele de pe Valea Almaşului. Adus la Chendrea, sat considerat nucleul revoluţiei, tribunul Ioanichie Druhora, după o judecată sumară, este condamnat la moarte prin spânzurare. Împreună cu el sunt spânzuraţi şi cinci lăncieri, din cinci sate, colaboratori apropiaţi ai tribunului Ioanichie Druhora. Execuţia are loc pe Dealul Surii, unde au fost aduşi cu forţa un număr mare de ţărani din fiecare sat de pe Valea Almaşului, pentru a asista la supliciu. De atunci, pentru locuitorii Chendrei şi ai satelor din jur Dealul Şurii a devenit simbolul martirajului ţăranului român pentru eliberare socială şi naţională.

Până la 1918, românii n-au putut ridica o troiţă pe locul execuţiei şi supliciului lăncierilor în frunte cu tribunul lor Ioanichie Druhora. Era interzis să se reamintească un episod al luptei pentru emanciparea românilor. Abia după Marea Unire de la 1918, din iniţiativa Astrei – Zalău si cu concursul chendrenilor, în ziua de 2 iunie – Ziua Eroilor – 1927, pe Dealul Şurii se ridică şi se sfinţeşte o troiţă în amintirea martirilor neamului nostru. Atunci, pe Dealul Şurii o mare mulţime de ţărani, nepoţii şi strănepoţii tribunului Ioanichie Druhora şi ai lăncierilor, cu luare aminte şi pioşenie asistă la slujba de sfinţire a troiţei şi de pomenire a martirilor. După discursurile comemorative ale preşedintelui Astrei şi delegatului din Baica, s-a desfăşurat un program cultural închinat eroilor ţărani de la 1848, în care s-a remarcat corul bisericesc din comuna Bălan.

Au trecut 75 de ani de la sfinţirea Troiţei de pe Dealul Şurii. Lemnul troiţei a fost măcinat de vremuri, dar amintirea tribunului Ioanichie Druhora şi a lăncierilor lui n-a fost dată uitării.

După 75 de ani, salutăm iniţiativa celor care s-au gândit că istoria este prima carte a neamului, prin care vedem viitorul. Istoria nu poate fi uitată şi ceea ce fac acum chendrenii în frunte cu primarul Isaia Maghiar, cu preotul Sîia Gheorghe şi cu directorul şcolii Ilie Popescu este o dovadă de respect pentru eroii şi martirii neamului românesc.

(Ion Iovănescu – TRIBUNA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI,

nr. 683/24 februarie – 2 martie 2003, p.8)

 

 

 

Poveşti din trecutul Sălajului

Ioanichie Druhora – un sălăjean din armata lui Avram Iancu

            Ioanichie Druhora a fost unul dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Avram Iancu – cunoscut şi Craiul Munţilor – în timpul Revoluţiei de la 1848 împotriva dominaţiei maghiare. În timpul Revoluţiei care a cuprins întreaga Europă, se iscă pe colinele transilvănene numeroase revolte împotriva jugului maghiar de la acea vreme. Printre ţăranii răsculaţi împotriva nobililor maghiari s-a aflat şi Ioanichie Druhora. În scurt timp, Ioanichie ajunge un om de seamă în rândurile revoluţionarilor conduşi de Avram Iancu. În timpul “Primăverii Popoarelor” de la 1848, Ioanichie Druhora devine rapid căpitan de seamă în armata lui Iancu şi se ridică împotriva latifundarilor din comuna Hida. Ioanichie Druhora primeşte comanda lăncierilor români care au opus rezistenţă în ţinutul românesc al Transilvaniei împotriva trupelor conduse de ungurul Lajos Kossuth. După ce, de nenumărate ori, românii s-au luptat cu trupele ungureşti, la 1849 revoluţia română ia sfârşit. Druhora îşi găseşte sfârşitul în urma unei lupte ce a avut loc în hotarul satului Dragu. La 1849, în Dragu, lăncierii români în frunte cu Ioanichie Druhora au un contact sângeros cu trupele maghiare. Druhora îşi găseşte sfârşitul în fruntea oastei, fiind ucis cu brutalitate de trupele ungureşti trimise de la Buda pentru “a face ordine” pe meleagurile sălăjene şi a impune dictatorial dominaţia şi conducerea maghiară.

            Troiţa lui Druhora de la Chendrea

            Ioanichie Druhora este patronul spiritual al Şcolii Gimnaziale Chendrea. Pe drumul care trece pe lângă Dealul Şurii, care face legătura între comuna Hida şi oraşul Jibou şi care trece prin Chendrea se poate vedea înălţându-se falnic pe colina sălăjeană troiţa în memoria lui Druhora. Deasupra unei plăcuţe de marmură care aminteşte de Druhora stau placate două statuete din aramă care înfăţişează un înger, simbolul ceresc ce are în pază trecătorii, şi o cruce, care aminteşte că ardelenii sunt neam din neam românesc, creştini ortodocşi.

            Ioanichie Druhora – un sălăjean din armata lui Avram Iancu

            Sub însemnele religioase, cele trei culori ale steagului românesc se înfăţişează pentru a rememora trecutul românilor din Transilvania, durerea şi suferinţa românilor sub dominaţia străină. Sub tricolor, pe monument sunt încrucişate două săbii, ca semn de rememorare pentru cine a fost patriotul Ioanichie Druhora, comandant în oastea lui Iancu.

            Monumentul a fost construit în vara anului 2002. A fost ridicat de credincioşii satului Chendrea, avându-l ca meşter pe Ioan Morar, ajutat de membrii Consiliului Parohial şi de Vasile Ianchiş, sub îndrumarea directă a preotului satului, Ghiorghe Sâia.

            La Chendrea se găseşte şi o placă comemorativă dedicată eroilor căzuţi la datorie pentru apărarea neamului, a limbii, a graiului, a credinţei strămoşeşti şi a hotarelor Patriei. De la Chendrea au plecat români şi în Răscoala de la Bobâlna de la 1437-1438, şi la Revoluţia de la 1848, dar şi în cele două mari conflagraţii mondiale, Primul Război Mondial (1914-1918) şi Al Doilea Război Mondial (1939-1945).

(Eduard Farcas, “Graiul Sălajului”, 5 Noiembrie 2014

http://www.graiulsalajului.ro/ioanichie-druhora-un-sljean-din-armata-lui-avram-iancu-a-2540)

 SĂLAJ – GHIDUL LOCALITĂŢILOR

 

CHENDREA

Atestare documentară: 1350 poss. Kendurmezeu

Obiective turistice:

-Monumentul aşezat în locul numit Dâmbu Şurii pe şoseaua Jibou-Hida în Chendrea, troiţă în memoria colaboratorului de seamă a lui Avram Iancu care în 1848 a luptat împotriva latifundiarilor din comuna Hida, şi a fost spânzurat în acest sat. Are următorul înscris placat în marmură neagră:

S-a ridicat acest monument în memoria eroului

IOANICHIE DRUHORA

comandant de lăncieri în Revoluţia de la 1848 ucis mişeleşte de detaşamentele ungureşti în Răzmeriţa de la Dragu în anul 1849.

 

Deasupra înscrisului sunt placate din aramă un înger şi o cruce, iar sub acestea tricolorul României, sub înscris sunt desenate două săbii aşezate cruciş. Monumentul a fost construit din ciment armat cu fier beton în vara anului 2002, iar dezvelirea şi sfinţirea a avut loc pe 8 noiembrie 2002. Monumentul a fost ridicat de credincioşii satului Chendrea, având ca meşter pe Morar Ioan ajutat de membrii Consiliului Parohial şi de Ianchiş Vasile sub îndrumarea directă a preotului satului, Sâia Ghiorghe.

 

 MONUMENT ÎNCHINAT LUI IOANICHIE DRUHORA – EROU MARTIR AL VĂII ALMAŞULUI ÎN REVOLUŢIA DE LA 1848-1849
CHENDREA – 2002

 

Cântec XXXI

Poezie scrisă de Valentin MESEȘAN

 

Mă găsiți oricând

La margine de gând

Ochi sângerând…

 

La margine de clipă

Bolnava aripă

Inimă risipită…

 

Sabie învinsă

Zare necuprinsă

Lacrimă nestinsă…